Cum se redactează o ipoteză nulă și una alternativă

O secțiune de metodă ca șablon spune „state your null and alternative hypotheses” și nu oferă niciun exemplu, așa că multe prime schițe ajung să se reducă la o singură propoziție de speranță: „I think the breathing exercise will help.” Acea propoziție nu este o pereche de ipoteze, iar pixul roșu al unui coordonator o va depista repede. A învăța cum să scrii o ipoteză nulă și o ipoteză alternativă înseamnă mai puțin a memora o formulă și mai mult a fi precis pe hârtie în privința unei afirmații despre care probabil erai deja precis în minte.

O pereche de ipoteze are două propoziții, nu una. Ipoteza nulă afirmă că nu se întâmplă nimic, niciun efect, nicio diferență, nicio relație. Ipoteza alternativă afirmă efectul specific pe care un cercetător îl prezice în schimb. Cei mai mulți autori aflați la prima încercare inversează cele două părți, încearcă să își dovedească ipotezele, când ceea ce ar trebui să facă este să își testeze ipoteza nulă în raport cu datele. Ipoteza alternativă este, de fapt, doar o presupunere informată.

Cum să scrii o ipoteză nulă și o ipoteză alternativă: forma de bază

Ia un exemplu de lucru: un exercițiu de respirație de zece minute înainte de un examen, testat în raport cu efectul său asupra anxietății de test raportate de studenți. Ipoteza nulă spune că exercițiul nu schimbă nimic: „Un exercițiu de respirație înainte de examen nu are niciun efect asupra anxietății de test raportate de studenți.” Ipoteza alternativă spune că are: „Un exercițiu de respirație înainte de examen este asociat cu o diferență în anxietatea de test raportată de studenți, comparativ cu absența exercițiului.” Fiecare pereche de ipoteze dintr-o secțiune de metodă urmează aceeași formă, o afirmație plată despre lipsa efectului, asociată cu o afirmație plată despre un efect specific.

Ambele jumătăți trebuie să existe pe pagină, chiar dacă de obicei doar una dintre ele se dovedește interesantă. Omiterea ipotezei nule și scrierea doar a ceea ce un cercetător se așteaptă să găsească este una dintre cele mai rapide modalități de a pierde puncte la o propunere aflată în stadiu incipient. Acest pas se află în secvența mai largă acoperită în how to plan a research paper, imediat după ce o întrebare de cercetare a fost restrânsă și chiar înainte ca schița să prindă formă.

Scrierea ipotezei nule

Ipoteza nulă, scrisă H0, este valoarea implicită plictisitoare: niciun efect, nicio diferență, nicio relație între variabilele din studiu. Ea descrie cum ar arăta datele dacă nu s-ar întâmpla nimic, nu o afirmație directă despre lumea reală, iar această distincție este baza pe care orice test statistic este construit, de fapt, pentru a o contesta.

Scrieți-o ca o egalitate. Pentru exemplul exercițiului de respirație, scorul mediu de anxietate în grupul care a făcut exercițiul este egal cu scorul mediu de anxietate în grupul care nu l-a făcut. În limbaj obișnuit, mai degrabă decât în notație, aceasta devine: nu există nicio diferență în anxietatea de test auto-raportată între studenții care completează un exercițiu de respirație înainte de examen și studenții care nu o fac. Denumirea ambelor grupuri și a rezultatului exact măsurat, nu doar a temei generale, este ceea ce separă o ipoteză nulă reală de o reformulare vagă a întrebării de cercetare. Un generator de ipoteze impune aceeași specificitate, deoarece nu va produce niciuna dintre cele două jumătăți ale perechii până când variabila de rezultat și grupul de comparație nu sunt numite.

Direcțională sau nedirecțională: redactarea ipotezei alternative

Ipoteza alternativă apare în două forme, iar alegerea nu este doar una stilistică. O alternativă nedirecțională, sau cu două cozi, prezice o diferență fără a spune în ce direcție se manifestă: exercițiul de respirație modifică scorurile de anxietate, mai mari sau mai mici, nespecificat. O alternativă direcțională, sau cu o singură coadă, se angajează într-o direcție: exercițiul de respirație reduce în mod specific scorurile de anxietate.

Ce se compară	Cu două cozi (nedirecțional)	Cu o coadă (direcțional)
Ipoteza alternativă spune	Scorurile de anxietate diferă între grupuri, direcția nu este precizată	Scorurile de anxietate sunt mai mici în grupul cu exerciții de respirație
Ipoteza nulă acoperă	Nicio diferență între grupuri	Nicio diferență, sau o diferență în direcția opusă celei prezise
Pragul de semnificație	Împărțit între ambele cozi, aproximativ 2.5% în fiecare la nivelul de 0.05	Concentrat într-o singură coadă, întregul 5% la nivelul de 0.05
Ce pierzi	O parte din puterea de a detecta un efect puternic într-o direcție specifică	Posibilitatea de a susține semnificația dacă efectul real merge în direcția opusă, oricât de mare ar fi

Costul practic se află în acel ultim rând. Un test cu o coadă este mai ușor de făcut semnificativ, deoarece ai întregul 5% plasat într-o singură coadă, în loc să fie împărțit între două cozi. Aceasta înseamnă și că, dacă ai afla că exercițiul de respirație i-a făcut pe oameni să se simtă mai anxioși, adică efectul a mers în direcția opusă celei așteptate, atunci un test cu o coadă, care poate fi folosit doar pentru a detecta „mai mici”, nu ar avea nicio modalitate de a surprinde faptul că există un efect real în cealaltă direcție. Alegerea unei ipoteze direcționale înseamnă să pariezi întregul test pe faptul că ai dreptate deja în privința direcției.

De ce direcția trebuie stabilită înainte să te uiți la date

O ipoteză direcțională este o afirmație mai puternică decât una nedirecțională, iar o afirmație mai puternică are nevoie de temeiuri. Dacă cinci studii anterioare au arătat deja că exercițiile de respirație reduc anxietatea și nu au găsit niciodată contrariul, atunci o alternativă direcțională are o bază reală. Dacă acesta este primul studiu care pune întrebarea, o alternativă nedirecțională este opțiunea onestă implicită, deoarece nu există încă un tipar anterior care să justifice pariul pe o direcție.

Cei mai mulți coordonatori și recenzori statistici se așteaptă la un test nedirecțional, cu excepția cazului în care textul poate indica un astfel de tip de dovezi anterioare. Alegerea variantei „direcționale” abia după ce se vede în ce direcție au căzut valorile face ca un rezultat să pară mai semnificativ decât ar fi permis un test cu două cozi, fără a schimba nimic în privința gradului real de convingere al datelor. Stabiliți forma ipotezei alternative în timp ce redactați propunerea, înainte ca vreun participant să fie testat, iar varianta aleasă nu mai devine o chestiune pe care cineva o poate ridica ulterior.

Ce nu vă permite să susțineți respingerea ipotezei nule

Respingerea ipotezei nule înseamnă că datele colectate ar fi puțin probabile dacă ipoteza nulă ar fi de fapt adevărată, la orice nivel de semnificație a fost stabilit în prealabil, de obicei 0.05. Aceasta este o afirmație mai restrânsă decât pare, iar cea mai mare parte a supraafirmării dintr-o secțiune de rezultate sau discuții provine din formularea a ceva ce testul nu a susținut niciodată în mod real.

Respingerea ipotezei nule nu dovedește că ipoteza alternativă este adevărată. De una singură, ea nu stabilește că exercițiul de respirație determină o anxietate mai redusă, decât dacă studiul a fost un experiment controlat cu repartizare aleatorie, și nu o comparație între două grupuri deja existente. Ea nu spune nimic despre cât de mare sau de relevant practic este efectul: cu un eșantion suficient de mare, o diferență trivială în scorurile de anxietate poate totuși să treacă pragul de 0.05. Nici eșecul de a respinge ipoteza nulă nu are propriul său sens nelimitat, iar acesta nu dovedește că nu există niciun efect, ci doar că acest studiu anume, la această dimensiune a eșantionului, nu a găsit dovezi suficient de puternice împotriva „fără efect” pentru a o exclude.

Slab: ce nu arată rezultatele	Puternic: ce susține de fapt testul
Exercițiul de respirație reduce anxietatea la examene.	Studenții care au completat exercițiul de respirație au raportat scoruri mai mici ale anxietății decât cei care nu l-au completat, o diferență puțin probabil să apară dacă ipoteza nulă a lipsei de diferență ar fi adevărată.
Aceasta dovedește că exercițiul funcționează.	Rezultatul susține respingerea ipotezei nule pentru acest eșantion. Nu stabilește că exercițiul reduce anxietatea la studenți în general.
Rezultatul a fost semnificativ, deci efectul este mare.	Semnificația statistică arată că diferența este puțin probabil să fie întâmplătoare. Nu spune nimic despre dacă diferența este suficient de mare pentru a conta în practică.
Exercițiul nu a avut niciun efect, deoarece rezultatul nu a fost semnificativ.	Studiul nu a găsit suficiente dovezi pentru a respinge ipoteza nulă la această dimensiune a eșantionului, ceea ce este diferit de a arăta că exercițiul nu are într-adevăr niciun efect.

Fiecare propoziție din coloana din stânga ar părea firească într-o versiune preliminară, iar fiecare afirmă ceva ce statisticile nu susțin de fapt. Corectarea rareori presupune o rescriere completă. De obicei este suficientă o singură propoziție, înlocuind „dovedește” cu „susține” sau menționând nivelul de semnificație în loc să se afirme certitudinea.

Lucrul clinic folosește un format structurat pentru același scop, iar exemplele de întrebări PICOT sunt colectate separat. Într-un eseu, mișcarea echivalentă este o teză, care are propria pagină.

După ce ipotezele sunt scrise și analiza este făcută, paragrafele care descriu rezultatul sunt următorul loc în care calitatea scade, de obicei pentru că au fost grăbite la final. Un humanizer AI construit pentru scriere academică este un instrument pentru acea etapă ulterioară, util de știut acum, astfel încât să nu fie o alergătură în noaptea dinaintea unui termen limită.